|
Domnule Președinte,
Stimați colegi,
N-o să vorbesc despre nr. 316, urmează Curtea Constituțională să se expună joia viitoare.
Declarația este legată de evenimentul istoric care s-a produs acum 200 de ani. Ieri s-au împlinit 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul rus.
Evenimentul a încununat o lungă și istovitoare perioadă de restriște pentru Principatul Moldovei, dar și pentru cel al Munteniei, perioada în care domnitorul, Divanul și mitropolitul țării au fost izgoniți de baionetele husarilor ruși și nu au putut reveni decît după încheierea uneia dintre cele mai negre păci din istoria noastră, numită „Pacea de la București”.
Din 16 mai 1812 se trag adevăratele noastre drame. Această dată a generat cele mai cumplite probleme istorice, a căror moștenire ne fac și astăzi lași, amnezici și rătăciți.
Perioada țaristă a însemnat pentru basarabeni desconsiderare și dispreț, fenomene însoțite din abundență de deznaționalizare și despiritualizare.
Biserica, Citadela duhovnicească a neamului a încăput pe mîna unor parveniți care au căutat cu osîrdie să nimicească tot ce a însemnat moștenire de veacuri.
Anatomia bisericii basarabene a fost schimbată în totalitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar noua formă velicoderjavnică, creată de episcopul Pavel Lebedev, străină spiritului românesc, a perpetuat și pînă în zilele noastre.
Rășluirea contrar dreptului canonic a Episcopiei Hușilor și crearea arbitrară a Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului au creat pentru două secole problema bisericească în Basarabia, problemă nerezolvată nici pînă astăzi.
Mulți dintre noi îl venerează pe Mitropolitul Bănulescu Bodoni ca pe un luminător și bun orînduitor al treburilor bisericii, după cum a și fost. Puțini sînt cei care știu că acest personaj ilustru a fost și un uzurpator ordinar.
Sub oblăduirea armelor rusești, Bănulescu Bodoni a proiectat și creat o nouă structură bisericească, în pofida protestelor Mitropolitului canonic al Moldovei de atunci Veniamin Costache și în pofida nerecunoașterii din partea scaunului ecumenic de la Constantinopol.
Urmașul său, arhiepiscopul Lebedev a ridicat cărțile bisericești în limba română din locașurile sfinte, majoritatea vechi, de sute de ani, încălzind timp de 4 ani cu ele sobele arhiepiscopiei.
Multe dintre mărturiile și creațiile generațiilor de duhovnici și luminați au dispărut pentru totdeauna.
Cultura noastră a fost substituită. Școlile în limba țării au devenit un lux, iar elitele basarabene au fost obligate să se rușineze de obîrșia lor. Elocvent este exemplul lui Vladimir Cristin, descendent din una dintre cele mai vechi familii boierești din Basarabia. Acesta, la numirea sa în funcția de ministru fără portofoliu pentru Basarabia în Guvernul României de după unire, nu cunoștea limba română.
Cîți sînt dintre colegii noștri care nu cunosc limba oficială a statului și de ce ar trebui să ne mire o atare situație. Rădăcinile ei trebuie căutate în îndepărtatul 16 mai 1812.
Toate aceste lucruri luate împreună ne fac să medităm îndelung asupra unei alte mari probleme istorice – cea a identității. Contrapunerea etnonimului de moldovean celui de român semnifică apoteoza paranoiei isterizate pînă la ridicol.
Dar toate acestea au o explicație. Ruperea legăturilor organice cu trupul vechii Moldove au dus la enclavizarea Basarabiei. Basarabenii au stat de o parte în raport cu evenimentele și fenomenele istorice definitorii pentru epoca modernă a istoriei naționale.
Autoritățile țariste au avut grijă ca revoluția de la 1848, mica unire de la 1859, precum și crearea României moderne și a națiunii române să fie pentru basarabeni procese și fenomene ale unui stat vecin.
Noi am rămas cu conștiința națională de moldoveni, așa cum simțeau strămoșii noștri în momentul raptului. De-a lungul acestor două secole, mulți au fost dintre acei care au exploatat această situație, mulți o fac cu pricepere și astăzi.
Beneficiile momentului par să fie mai atrăgătoare decît responsabilitatea în fața viitoriei.
Stimați colegi,
Noi putem blama, anatemiza, uita sau chiar aclama, dar nu putem exclude din istorie 16 mai 1812. Putem să deplîngem, să înjurăm în public această zi, dar atare abordări sînt contraproductive.
Ceea ce trebuie să facem este să lucrăm în fiecare zi la anihilarea dramaticelor, tristelor și chiar dezastruoaselor efecte ale evenimentelor produse acum 200 de ani.
Astăzi, noi, cei care ne considerăm elite, care ne înduioșim uneori pînă la lacrimi de modul în care sîntem întîmpinați și tratați de cetățeni, cînd ne aflăm sub acoperirea girofarurilor și a gărzilor de corp, sîntem noi oare în stare să învățăm lecțiile istoriei?
Avem oare curajul și clarviziunea să renunțăm la sentimentul napoleonului microscopic și să ne transformăm în slujitori modești ai neamului?
Vă las să răspundeți singuri la aceste întrebări.
Vă mulțumesc.
|